Facebook

miercuri, 29 martie 2017

Viziunea lui Trump, presedintele ales al SUA,

Donald John Trump
biografie Wikipedia.ro

Viziunea lui Trump, presedintele ales al SUA,
Donald Trump: Cripped America. How to make America great again, carte aparuta la New York, noiembrie 2015, fragment...


Diplomaţii de carieră, care ne-au băgat de atîtea ori în rahat în politica externă, afirmă că eu n-am experienţă în materie de politică externă.

Ei cred că o diplomaţie încununată de glorie cere ani de experienţă şi o înţelegere fină a tuturor subtilităţilor pe care trebuie să le cîntărim cu atenţie înainte de a trage vreo concluzie.

Şi doar atunci, diplomaţii îmbrăcaţi în frac, se vor gîndi să acţioneze.
Uitaţi-vă puţin la starea lumii de la ora actuală. E un o adevărat balamuc, asta ca să fiu politicos.


Noi nu am mai trăit niciodată o perioadă  aşa de periculoasă. Aşa-zişii specialişti din clasa conducătoare de la Washington sînt, cu siguranţă, cei care ne aruncă pe noi în rahat.
Şi atunci, de ce ar trebui să continuăm să le dăm atenţie?

Anumiţi aşa-zişi experţi încearcă să bage frica în popor, spunîndu-i că programul meu ar face lumea mai periculoasă.
Mai periculoasă? Mai periculoasă decît ce? Mai periculoasă decît cea în care sîntem acum?

Iată ce ştiu eu: Ceea ce facem noi, nu mai merge. Şi asta de mai mulţi ani, de pe vremea cînd debutam eu în afaceri şi mi-am dat seama că exista o apropiere între lucrurile destul de simple care-mi ieşeau bine.:

Cînd vedeţi că vă înfundaţi tot mai mult  -într-o groapă, încetaţi să mai săpaţi.

Viziunea mea asupra politicii externe stă pe baze solide: a acţiona în poziţie de forţă.Ceea ce înseamnă că trebuie să menţinem o armată care să fie, de departe, cea mai puternică din lume.

Trebuie să demonstrăm voinţa de a ne utiliza puterea noastră economică, pentru a recompensa ţările care cooperează cu noi şi a sancţiona ţările care nu o fac.
Asta înseamnă să luăm urma băncilor şi instituţiilor financiare care spală banii pentru duşmanii noştri, şi care-i pun, pe urmă, în circulaţie ca să susţină terorismul. Şi noi trebuie să creăm alianţe care să se arate benefice pentru noi şi pentru aliaţii noştri deopotrivă.

Dacă trebuie să continuăm sa fim Poliţaiul de serviciu al lumii, va trebui să fim plătiţi pentru asta.

Teddy Roosevelt s-a gîndit întotdeauna că ar trebui «să vorbim încet şi să agităm o măciucă mare». Nu mi-a fost teamă niciodată să ridic vocea ca să-mi apăr propriile interese, şi, sincer să fiu, nu înţeleg de ce nu vorbim mai tare despre propriile noastre eşecuri.

Dacă nu ridicăm tonul, cum o să mergă lucrurile mai bine? Cînd o să începem să cîştigăm şi noi?

America este cea mai puternică ţară din lume, şi nu ar trebui să ne fie frică să o spunem răspicat. Mike Tyson, celebrul boxeur supranumit «Iron Mike», a explicat o dată filosofia lui, spunînd:

«Toţi avem un plan de acţiune, pînă cînd primim un pumn în dinţi.»

Primul lucru pe care trebuie să-l facem, este să ne revenim în urma acestui pumn.

Trebuie să cheltuim sumele necesare, ca să ne finanţăm armata. Acum 15 ani, am scris:
«Nu putem progresa în obiectivele noastre militare şi diplomatice cu un regres în Bugetul Apărării.»

Cel mai bun mijloc de a nu fi nevoiţi să utilizăm puterea militară e de a asigura vizibilitatea acestei puteri.

Cînd oamenii vor şti că noi vom utiliza forţa, dacă va fi necesar, şi că sîntem cu adevărat hotărîţi să o facem, ne vor trata altfel, cu respect.

La ora actuală, nimeni nu ne mai crede, pentru că ne-am arătat slabi în abordarea chestiunii militare din Orientul Apropiat şi din alte părţi ale Lumii.

Să reîntărim puterea armatei noastre este o afacere bună, dacă stăm să ne gîndim la alternativă. Cumpărăm pacea şi ne sanctuarizăm securitatea naţională.

La ora actuală, armata noastră este într-o stare proastă. Am redus dimensiunea forţelor noastre şi nu le dăm nici cele mai bune echipamente.

Recrutarea celor mai buni indivizi a diminuat simţitor şi nici nu putem să-i ajutăm pe recruţii pe care-i antrenăm ca să obţină nivelul care se cere.

Se pun numeroase întrebări în legătură cu arsenalul nostru nuclear. Cînd citesc raporturile pe acestă temă, sînt şocat.

Nu e de mirare că nimeni nu ne mai respectă. După cum, nu e surprinzător nici că nu mai cîştigăm niciodată.

Să cheltuim bani pentru armata noastră e o idee bună şi din punctul de vedere al afacerilor.

După părerea voastră, cine ne construieşte avioanele şi navele şi toate echipamentele de care armata noastră ar avea nevoie?

Muncitorii americani, ei sînt cei care le construiesc. Prin urmare, să ne întărim armata ar fi mai mult decît oportun, pentru că aceasta ne-ar permite să injectăm bani în sistem şi, în acelaşi timp, să dăm de lucru la mii de oameni.

Mai există şi o altă modalitate prin care să plătim modernizarea armatei noastre. Dacă alte ţări depind de noi, ca să le protejăm, nu ar trebui ele, oare, să se asigure că noi chiar avem capacitatea să o facem?
Nu ar trebui ele, oare, să fie gata să plătească militarii, bărbaţi şi femei, şi materialul pe care îl furnizăm?

Urmînd cursul petrolului, Arabia Saudită cîştigă între o jumătate de miliard şi un miliard în fiecare zi. Ea nu ar exista şi nu s-ar bucura de bogăţiile ei, fără protecţia noastră. Noi nu obţinem în schimb nimic de la ei.
Nimic.
Noi asigurăm protecţia Germaniei. Noi protejăm Japonia. Noi protejăm Coreea de Sud. Sînt ţări bogate şi puternice. Noi nu obţinem în schimb nimic de la ele.

Ar fi timpul pentru o schimbare în acest sens. Ar fi timpul ca noi să fim din nou câştigătorii.

Noi avem 28.500 de soldaţi americani extraordinari pe graniţa dintre sudul şi nordul Coreei.
Ei se expun zilnic la pericole. Ei sînt singura întărire care protejează Corea de Sud. Iar noi ce obţinem în schimb din partea Coreei de Sud? Ei ne vînd produsele şi cu profit frumuşel. Ei ne fac nouă concurenţă.

Noi am cheltuit două trilioane de dolari ca să facem ceea ce am făcut în Irak. Încă nu ştiu de ce am făcut-o, dar am făcut-o.

Irakul stă pe un ocean de petrol. Ar fi exagerat din partea noatră să le sugerăm să contribuie la propriul lor viitor?

Şi după sîngele şi banii pe care i-am vărsat, încercînd să aducem un dram de stabilitate poporului irakian, nu ar trebui, oare, să fie şi ei gata să participe la reconstruirea armatei care s-a bătut pentru ei?

Cînd Kuweitul a fost atacat de Saddam Hussein, toţi bogătaşii kuweitieni au fugit la Paris.

Nu s-au mulţumit să închirieze apartamente de lux, au ales să stea în întregi hoteluri şi întregi clădiri.

Trăiau ca regii în timp ce ţara lor era ocupată.
Către cine s-au întors să ceară ajutor? Către cine altcineva decît Porumbelul Unchiul Sam. Către noi!

Am cheltuit miliarde de dolari trimiţînd armata noastră să cucerească Kuweitul.

Soldaţii noştri au fost ucişi şi răniţi, dar irakienii s-au întors la ei în ţară.

Cam la două luni după război, mai mulţi kuweitieni s-au prezentat la biroul meu să discute o afacere pe care voiam s-o fac cu ei. Credeţi-mă, nu voiau deloc să piardă banii în această afacere.

Mi-au zis:
«Nu, nu, nu ne place să investim în America. Avem un mare respect pentru voi, dar vrem să investim în altă parte.»
Noi tocmai le repusesem ţara în mîini.

Ei urmăreau la televizor în cele mai bune camere de hotel din Paris în timp ce băieţii noştri se băteau pentru ei.
Şi ei, nu voiau să investească în ţara noastră!

Cît de proşti putem fi?
De ce n-am încheiat cu ei un acord care să stipuleze cît să ne plătescă, pentru că le dăm ţara înapoi?

Ar fi plătit oricît, dacă le-am fi cerut.
Ceea ce vreau să spun e că noi cheltuim trilioane de dolari pentru a proteja alte ţări.

Noi plătim astfel privilegiul de a ne bate în locul lor.

A venit timpul ca restul Țărilor Lumii să-şi plătească partea lor şi, dacă voi avea un cuvînt de spus în chestia asta, ele vor plăti!

Marea întrebare pe care şi-o pun oamenii în materie de politică externă este următoarea: din ce moment trebuie să începem să ne trimitem trupele la sol? Nu trebuie să ne fie teamă să ne utilizăm militarii noştri, dar să ne trimitem fiii şi fiicele ar trebui să fie ultima soluţie.

Am văzut ce le fac războaiele copiilor noştri. Am văzut trupurile lor sfîrtecate, cunosc toate ororile care stau în capetele lor şi consecinţele teribile ale traumatismelor.

Nu putem să angajăm trupele americane pe cîmpurile de bătălie fără un real şi tangibil obiectiv.

Regulile mele privind angajarea la sol au fost întotdeauna foarte simple: ca să intervenim într-un conflict, trebuie să existe o ameninţare directă care să apese asupra intereselor noastre naţionale.

Ameninţarea ar trebui să fie perceptibilă la un asemenea nivel, încît cea mai mare parte a americanilor ar trebui să ştie unde este punctul fierbinte de pe glob şi să înţeleagă de ce ne implicăm în acel conflict.

Şi am face bine dacă am avea un plan beton de a cîştiga şi apoi de a pleca din zonă.

În alte cuvinte, strategia mea ar fi net opusă celei prin care am intrat în războiul din Irak.

Irakul nu era o ameninţare pentru noi. Poporul american nu avea nici cea mai mică idee care e motivul pentru care Administraţia Bush a decis să atace.

Sclipitorii noştri strategi au fost nevoiţi să manipuleze rapoartele serviciilor secrete şi să-şi justifice invazia. Noi am utilizat aşa-zisele arme de distrugere în masă ale lui Hussein ca justificare.

Nu exista niciun plan (sau exista unul, foarte prost) de a cîştiga şi a pleca. Înainte să se fi declanşat războiul, m-am opus acestuia vehement.

Pentru mine, nu avea niciun sens. La ora aceea am spus că va fi un dezastru şi că va destabiliza tot Orientul Apropiat.

Am spus că, fără Irakul care să-l reţină, Iranul va încerca să preia controlul asupra Orientului Apropiat.
Şi exact asta s-a întîmplat.

Sînt regiuni în lume unde recursul masiv la forţă e necesar. Ameninţarea ISIS e reală.

E un nou tip de inamic şi trebuie să-l oprim. Cu cît aşteptăm şi nu facem asta, cu atît mai periculos va deveni acest inamic. N-avem nevoie de un nou 11 septembrie pentru a înţelege că aceşti tipi vor să ne ucidă şi că nu facem destul pentru a împiedica forma lor vicioasă de terorism.

Titlurile de o şchioapă şi reportajele video ne spun cu cine avem de-a face:
Violuri, răpiri, alinierea de civili pentru a le tăia capetele.

Există de asemenea dovezi evidente că ISIS a recurs la arma chimică.
A venit timpul ca noi să dăm un răspuns serios.

Fie ne batem ca să cîştigăm, fie continuăm să fim marii perdanţi.
Din nefericire, va trebui fără îndoială să trimitem trupe la sol pentru a se bate cu Statul Islamic.

Nu cred că e necesar să fac publică strategia noastră. În fapt, una dintre gafele politice cele mai ridicule pe care preşedintele Obama le-a comis a fost de a anunţa calendarul retragerii trupelor noastre din Irak şi Afganistan.

Dacă consilierii militari o vor recomanda, va trebui să angajăm un număr limitat, dar suficient de trupe pentru a se bate la sol.

Am putea de asemenea uşor să extindem operaţiunile noastre aeriene pentru a face imposibil ISIS să găsească refugiu în regiune. Politica noastră de a încerca să fim «consilieri» pe teren în mod sigur a eşuat.

În acelaşi timp, am o perspectivă unică asupra a ceea ce-am putea face. În timp ce ISIS este cel mai violent inamic al nostru, el a reuşit să recupereze petrolul din Irak şi Siria, pe care ar fi trebuit să-l luăm noi. Acest petrol, alături de răpiri şi extorsiuni, le finanţează lor armata.

Întotdeauna am fost adeptul ideii bombardării acestor cîmpuri de petrol cu scopul de a le tăia sursele de finanţare.

Aceasta nu ar afecta, sub nicio formă, producţia mondială de petrol, dar ar reduce drastic capacitatea lor de a finanţa terorismul.