Aprecieri pe Facebook

Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările

marți, 27 august 2013

Traian Calancia, poezia impresionanta Evolutie

Traian Calancia: M-am născut la 12 noiembrie 1950, în satul Hăneşti, judeţul Botoşani, unde am locuit doar 9 ani. Din 1959 sunt săvinean, aici urmând şi cursurile gimnaziale şi liceale. Am absolvit Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii „Ştefan ce Mare” din Suceava, am lucrat la catedră 20 de ani, după care m-am reprofilat pe contabilitate. Sunt căsătorit, am doi copii, nu sunt prins în afaceri. Ca pasiuni: literatura, muzica, pictura şi, bineînţeles, calculatoarele. Sunt foarte tranşant, nu-mi plac polemicile, nu caut gâlceavă nimănui, dar nici nu mă las „călcat pe coadă”, nu ţin la supărare şi nu sunt invidios. Cel mai mare defect al meu este că-i spun omului în faţă ce gândesc, detestând bârfa. Alte defecte nu le discut, pentru că ar însemna să-i privez pe mulţi de plăcerea de a o face. 
Mai multe in revista Luceafarul aici !

Va voi prezenta mai jos poezia originala Evolutie a poetului Traian Calancia, trimisa chiar de poet printr-un mesaj pe facebook, poezie care circula pe net sub diverse forme si titluri.

Aceste versuri impresioneaza prin realismul legitatilor vietii in scurgerea timpului, a perceptiei uneori gresite a tinerei generatii care la randul ei va cunoaste adevarul, dar numai atunci cand viata si timpul o aduce la realitate. 
O realitate implacabila care nu va mai permite altceva decat regrete.

Evolutie
De Traian Calancia

Cât sunt copiii noştri mici,
Pentru ei, suntem TĂTICI.
Ce gingaş e, şi sună bine:
– Tăticule, mi e dor de tine…

Dar anii trec. Şi deodată,
Nu mai eşti tătic, ci TATĂ.
Dar şi aşa, tot sună bine:
– Pa, tată! S auzim de bine…

Când cresc, şi nu le eşti pe plac,
Din tată, tu devii BABAC.
Şi vorba sună trist şi gol:
– Babacule, mai dă mi un pol…

Dar viaţa e un foc de paie,
Şi, vrei nu vrei, ajungi TATAIE.
Iar vorba ta, în râs e luată:
– Tataie, ia mai las o baltă…

În anii, care ţi mai rămân,
Te vor numi doar, ĂL BĂTRÂN.
Şi vorba lor te năuceşte:
– Bătrâne, ce ţi mai trebuieşte…

Copile! Tu să ai ştiinţă,
Că ţi am fost tată cu credinţă.
Şi din puţin, de a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi am dat ŢIE.

Dar, fă mi te rog o bucurie!
La cimitir, să vii la mine,
Să mi spui ca în copilărie:
– Tăticule, mi e dor de tine…

Profilul Facebook Traian Calancia: https://www.facebook.com/traian.calancia?fref=ts

luni, 14 ianuarie 2013

Blidul de lemn - copii, parinti, bunici - roata vietii...


Blidul de lemn

Un batranel impovarat de ani s-a dus sa locuiasca impreuna cu fiul si cu nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mainile batranului tremurau tot timpul, ochii ii erau incetosati, iar pasii impleticiti.

Intreaga familie manca impreuna la masa, insa mainile nesigure ale batranului si vederea lui tot mai slabita il puneau mereu in incurcatura - boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, cand intindea mana dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui. Pana-ntr-o zi cand...

"Trebuie sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum plescaie si troscaie in farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta in coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' manca singur, in timp ce intreaga familie se bucura in jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.


Uneori, cand se uitau in directia bunicului, familia putea sa vada o lacrima stinghera in ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa, bunicu' isi manca bucatica de paine muiata in lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare cand ii cadea furculita pe covor sau cind se mai varsa din lapte pe masa. Baietelul se uita cand la bunicu', cand la mamica si la taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvant...

Apoi, intr-o seara, chiar inainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca incearca sa ciopleasca o bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a intrebat tatal duios.

Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa mananci tu si mami cind cresc eu mare..."
A zambit si s-a intors la "treaba" lui.

De data aceasta a fost randul parintilor sa ramana fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut in camera. Si lacrimi mari si curate au inceput sa le tremure in ochi, sa li se rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea singelui varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplina tacere, dar amandoi stiau prea bine ce au de facut.

In seara aceea, sotul l-a luat pe bunic de mana si l-a condus cu grija la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma sa manance la masa impreuna cu intreaga familie - in seara aceea si in fiecare seara de-atunci inainte, pana la sfarsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de masa sau daca mai cadea cate-o furculita pe covor.



dupa o povestire de Lev Tolstoi